Am văzut pe feţele copiilor bucurie că cei mai mari se ocupă şi de ei. În multe ocazii când privesc la oameni, la familiile lor la modul cum se comportă părinţii cu copiii lor şi invers mă cuprinde nostalgia. Timpul copiilor fuge şi devin oameni mari. Dar cum ajung depinde şi de modul şi direcţia în care au fost educaţi. Încă de mici copiii îşi însuşesc deprinderi care îi vor urmării toată viaţa.
Mi-a plăcut la Orăşel că m-am ocupat într-o măsură mai mare sau mai mică de copii. Dar atât cât m-am ocupat de ei a contat.
Erau entuziasmaţi de faptul că se preocupă cineva de ei.
Într-adevar am observat şi eu ca au fost ceva probleme. Acolo unde sunt probleme acolo sunt şi succese. La sport au venit foarte mulţi. Pe lângă bănuţii de 10 lei confecţionaţi pe care îi aduceau ca să parcurgă ştafetele, bucuria din inima lor era împlinită.
Au fost însă şi probleme mărunte la sport în sensul că pe lângă, erau unii băieţi mai mari fumau circulau cu bicicletele pe drumul cu ştafete şi provocau neplăceri la stadion. Dar în cele din urmă am reuşit să-i ţin la distanţă pe cei rău intenţionaţi (îi intimidau pe cei care participau) care nu vroiau să fie şi ei incluşi în activităţi, dar în acelaşi timp să le creez condiţii acelora care doreau totuşi să participe.
Jocurile mi se păreau banale. Aş fi dorit unele mai profesioniste. Dar mi-am dat seama că nu asta contează pentru ei. Ci tot ce contează este să le dai din timpul tău. Aruncarea cu discurile Freesbee pe un boschet de la o distanţă considerabilă; ştafetă- alergare bătut mingea ocolire cerc, întors şi parcurs în acelaşi mod sărind coarda apoi în saci sărind "ţop ţop". Aici s-a râs pe rupte, iar cei care mai cădeau nu se supărau.
Trecerea peste râul cu crocodili consta în două scânduri cu sfori şi cinci metri distanţă. Pe scânduri puteau să se urce două sau trei persoane. Trebuau să tragă şi de sforile de la capetele scândurilor pentru a le facilita înaintarea. Şi aici s-a râs foarte mult. La acest joc trebuiau să se combine foarte bine comenzile cu spiritul de echipă al copiilor în sensul că toţi trebuiau să mute în acelaşi timp acelaşi picior.
Jocul de baschet consta în aruncarea la coş de patru ori până se nimerea cel puţin o dată. Am întâlnit copii care nu reuşeau nici din 8 aruncari, dar am întâlnit şi profesionişti ca Michael Jordan care aruncau slemdunkuri spectaculoase.
La un moment dat m-am văzut cu mulţi copii pe lângă mine. A fost o ocazie de destăinuire a momentelor frumoase din activităţile sportive. Copiii şi-au exprimat bucuriile şi reuşitele.
În timpul acesta unii vorbeau între ei şi în altă limbă. Am vorbit şi cu ei. Le-am zis: "prala" şi le-am vorbit de "roden le Devles" dintr-un imn creştin. Unul mai mic a vrut să pară şi el inteligent şi a tras o înjurătură în aceeaşi limbă cerându-mi să traduc. După ce l-am învăţat să vorbească frumos m-am apropiat de alţii care mi-au spus că de cinci ani au fost în Spania. După ce am terminat activitatea i-am rugat să mă ajute să duc materialele spre ieşire din parc şi i-am plătit cu câte zece hârtii de 10 bănuţi. S-au bucurat... m-au bucurat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu